Cât iubesc!

Cât iubesc făptura ta

de copilărie plină,

gestul mic care închină

frumuseți la nimenea

și cum dar îmi faci din toate

pe al sufletelor drum,

să nu scriu tăcută-acum

pagini de singurătate...

Peste noapte, peste zi,

glasul tău ce îmi alină

umbre scoase la lumină

ca și când nimic n-ar fi

Iar de-ți zic, nimic nu-ți zic

căci și vorba cea mai pură,

zob se face în măsură

și din mult prea mult, nimic!

Cât iubesc să-mi pui în parte

Soare peste nori cu ploi,

sensul împărțit la doi,

când doar unul se mai poate

'...Și povestea s-a sfarșit!'

mâna ta îmi trece-n plete

nopți cu flori de violete

dintr-o carte... ce-ai citit...

 Shanti Nilaya