Nu sunt stafii iubito ! E doar gerul
Ce-aşează-ntre troiene crusta albă
Şi ţese în ferestre flori de nalbă,
Sporindu-le-nserărilor misterul.
Mai dă strigări butucul de pe vatră,
Schimbându-şi nefiinţa în căldură,
Sau trist ecou al sorţii ce-o îndură
Potăile stropşite-n frig când latră.
Ori poate grinda scorojită-n vreme
Şi cocârjată de povara ninsă,
A clătinat o candelă aprinsă,
Când ostenită scârţâie şi geme.
Tu nu te teme ! Te-nvelesc cu pace
Şi ţi-oi şopti poveşti din vremi apuse.
Iar somnul lin să-ngroape presupuse
Stafii sub ale iernii reci cojoace.
***
Ovidiu Oana-pârâu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu