Adrian Gelu Radu

Respiră-mă!...

Vocea blândă a iubirii-mi zice: Respiră-mă,

precum floarea care a și uitat să moară

cu porția de ozon, speranță seară de seară,

aici, acum, oriunde, dar infinit: Respiră-mă!...

Irișii căprui ai iubirii-mi șoptesc: Respiră-mă,

în stele mult prea depărtate de dorul inimii,

adânc și încet, profund în continuul vremii,

ca o violină ce-și cântă ecoul: Respiră-mă!...

În zâmbetul iubirii mi-e îndemn: Respiră-mă,

cu ochii închiși, cu brațele aripi, extaz de foc

prin venele încălecate de dor și chin în sufoc

și cu gleznele arzând epiderma: Respiră-mă!...