Ovidiu Oana – pârâu

De unde-mi vin atâtea doruri ?

De unde-mi vin atâtea doruri

Pe care azi le risipesc ?

Care din vechile fioruri

Aşteaptă să le ostoiesc ?

Arome de prin câmpuri, poate ?

Deja sunt toate prinse-n gând !

Miros de flori ? Pe săturate

Am rupt din trupu-ţi rând pe rând.

Ori de la pete de culoare

De pe pământ sau de prin zări ?

Acestea nu se pierd sub soare,

Cât timp privesc în depărtări.

Deodată simt ! Se risipeşte

Spre nicăieri norul de gânduri

Şi mă întorc la vers hoţeşte,

Să te pictez iar printre rânduri.

Întâi voi zugrăvi alene,

Mărgeanul strâns la tine-n păr.

Sub el, cărbune ca sprâncene

Şi buzele cu roş de măr.

Pe pielea albă-spumă toată,

Puncta-voi rozul de la sfârcuri

Şi-o umbră unde nu o dată,

M-ai dus la tine în adâncuri.

Înspre fundal, pictez iubire

În tonuri verde de smarald,

Desprinse din a ta privire

În care vreau iar să mă scald.

Şi-atunci întreb, de ce se-adună ?

De ce deodată îmi sporesc

Dureri ce-n inimă-mi răsună

Şi liniştea îmi risipesc ?

Iar un ecou răspunde-alene:

Mergi, spune-i simplu: Te iubesc !

Ce e păcatul ?

Ce e păcatul? Nu-i parfumul florii!

Deşi, nici ea, străină nu-i de asta,

Căci prea ades mi-a-ndestulat fiorii,

Din plin făcând să îmi atrag năpasta.

Ce e păcatul? Nu-i o adiere!

Deşi zburând, cosiţe înfioară,

Stârnind în mine gând de mângâiere

Şi dor de-a reveni a câta oară.

Ce e păcatul? Sigur nu-i femeia!

Deşi, mereu, a fost şi ea prezentă,

Încătuşând cu nurii pe aceia,

Prea des cuprinşi de patima ardentă.

Ce e păcatul? Eu sunt definiţia!

Deşi par absolvit de fericire,

Nu pot să-mi scot din gânduri superstiţia,

Parfumului de floare din iubire.