Ovidiu Oana - parau * Ghiocelul si vantul

Ghiocelul şi vântul

Azi am pătruns sub mantia albită,

Peste natura toată risipită.

Să cat sub patul putred de frunzişuri

Cum germinează viaţa-n ascunzişuri.

- Hei ! m-a strigat deodat` un ghiocel.

Ajută-mă de vrei, căci măricel

Nu-s de ajuns, să ies sus la lumină !

Putere n-am destulă-n rădăcină !

Suflând în pojghiţi, drumul i-am croit

Şi puiul de lumină-a răsărit

Îţind scufia-i albă înspre ceruri.

Dar, zgribulit, s-a-ntors pişcat de geruri.

- Vai mie! Vai de mine! Ce mă fac?

Întreabă ghiocelul un gândac

Ce somnolent mişcase doar un pic.

- La ce-i afară, nu mai fă nimic !

Rămâi la locul tău şi fii deştept

Sau ia-te după mine! Eu aştept

Covorul alb, de tot să se topească,

Şi astrul, gerul tot să-l risipească !

Şi-a strâns corola dalbul ghiocel.

- Aşteaptă până-i fi mai măricel !

I-am spus eu, vântul, şi-am plecat pe-afară:

- De-abia-n trei zile fi-va primăvară!

Tu doar atunci arată-te la faţă !

Vesteşte abundenţa de verdeaţă,

Păstrându-ţi rostul tău de vestitor,

Răzbit prin al omătului covor.

- Îţi mulţumesc, plăpândă adiere!

mi-a spus. – Să te întorci cu-o mângâiere!

Pe toţi să ne cuprinzi din iarba deasă

Născuţii din zăpezi ce azi ni-s casă.